Am început să mă obișnuiesc cu obiceiul dlui Pambuccian de a aplica ștampila “comunist” sau “socialist” pe toate ideile cu care nu este de acord. Dacă la Eliberatica această metodă a reușit să creeze momente amuzante și să descrețească frunțile audienței, în acest mirobolant articol din EvZ deja începe să frizeze absurdul. Iată ce spune dumnealui despre conceptul de neutralitatea Internetului (“net neutrality“): “Este încă un pas spre construirea socialismului biruitor în Europa, dar sper ca Parlamentul să aibă înţelepciunea de a vota aşa ceva. Acest concept îi pune pe furnizori într-o situaţie neconcurenţială, deoarece concurenţa vine din servicii şi capacitatea de cumpărare a acestora. E ca şi cum producătorii de brânză ar fi obligaţi să facă toţi brânza la fel. E o prostie să avem toţi aceeaşi lărgime de bandă!“.

În afară de faptul că se contrazice, nu știu de ce îmi vine să-i dedic următoarea imagine:

Căci – nu-i așa – prea mult video pe Internet strică și ar putea – conform articolului din EvZ – să împiedice telemedicina, consultațiile și operațiile în timp real. Desigur, telemedicina se practică în mod curent la abonații de Internet prin cablu, bunăoară eu am planificat să-mi extirp un rinichi imediat ce termin de scris acest articol.

Ani de zile marii furnizori americani de Internet au încercat să vâre pe gâtlejul publicului neinformat conceptul de Internet ierarhizat (“tiered“) unde printre alte șmecherii mercantile site-urile mari consumatoare de bandă ar trebui să plătească sume suplimentare de bani în caz contrar accesul abonaților urmând să fie limitat. Care-i șpilul, veți întreba ? E simplu. Abonamentul acela “broadband” de 2 Mb pe care-l plătiți furnizorului de fapt nu este de 2 Mb. Viteza de transfer atinge cifra maximă numai în condițiile în care alți abonați nu folosesc Internetul sau îl folosesc cu țârâita. Pentru că dacă toată lumea ar transfera constant la viteză maximă, capacitatea furnizorului ar fi total insuficientă. De fapt, nu ar ajunge nici pe o măsea. Ori site-urile video, audio și transferurile de fișiere mari prin P2P sunt “ideale” pentru maximizarea benzii la consumatorii casnici, ceea ce conduce automat la congestia rețelei.

Iată cum din cauza unor site-uri sau aplicații de transfer de fișiere furnizorii de Internet sunt nevoiți să upgradeze infrastructura sau să pună tot soiul de condiții la abonamente, la subsolul paginii și cu litere mici evident. De unde și abonamentele nelimitate cu limită, concept penibil și oripilant dar practicat pe scară largă. De înțeles așadar revolta directorului AT&T (Cicconi, cred) care la un moment dat ar fi declarat despre Yahoo, Google și YouTube: “These guys are getting a free ride !” (“Acești tipi primesc totul moca”). But of course …

Norocul nostru al utilizatorilor de rând că în momentul în care ISP-iștii au încercat să implementeze aceste strategii s-au găsit mai mulți oameni cu viziune care să promoveze conceptul de Internet neutrality. Printre ei Vinton Cerf, co-inventator al protocolului care stă la baza Internetului. Oameni buni, neutralitatea Internetului nu înseamnă musai că toate site-urile trebuie să aibă fix aceeași viteză de transfer, așa cum prost s-ar înțelege din articolul citat și din afirmațiile lui Varujan Pambuccian. Există variante de implementare, de exemplu (citez pur și simplu din pagina Wikipedia):

• cu discriminare limitată, în cadrul căreia anumite servicii vor beneficia de calitate mai bună. Vorbim de o favorizare și nu de o blocare, și este interzisă solicitarea de bani de la proprietarii de site-uri.
• cu discriminare pe paliere. Un furnizor are dreptul să ofere diferite nivele ale unui parametru al serviciului – de exemplu mărimea vitezei de transfer de la YouTube – contra unui cost suplimentar solicitat clienților, cu condiția ca această relație să nu fie exclusivă. Adică: până și clientul abonat la formula cea mai ieftină trebuie să aibă acces la YouTube la un nivel considerat minim acceptabil.

Ceea ce Viviane Reding propune la nivelul UE este sintetizat în acest document din 2007 și se poate reda succint astfel:

• articolul 20(5) prevede totala transparență la nivel de furnizor a capacităților de funcționare cât și a posibilelor discriminări, în așa fel încât consumatorul final să poată alege în cunoștință de cauză serviciul la care subscrie. Cu alte cuvinte eu abonat (să zicem) RDS va trebui să știu nu numai valoarea transferului maxim, dar și cu câți alți abonați împart o anumită lățime de bandă – și cât de mare este aceasta. Va trebui să existe o pagină publică pe care RDS să-și declare peering-urile cu alți furnizori și capacitatea spre extern, iar noțiunea de “abonament nelimitat” nu va mai putea fi folosită în mod abuziv.
• articolul 22 prevede înființarea unui organism de supraveghere care să stabileasca limitele minime de asigurare a serviciului. Adică, să stabilească de unde anume “în jos” pot eu abonat de rând să declar că nu mi se respectă dreptul de acces la informație și să reclam furnizorul.
• Indiferent de formula de abonament la Internet, nu mi se poate îngrădi liberul acces nici un serviciu sau aplicație atâta vreme cât acestea sunt “legale” (am citat).

Este o veste mai puțin bună pentru ISP-iști care vor trebui să fie mai deschiși decât sunt acum și să-și amelioreze infrastructura pe baza afacerii lor și nu pe baza a diferite scheme creative de șantaj al site-urilor profitabile. Ei vor fi obligați să implementeze mecanisme de respectare a “calității minime” impuse de organismul de supraveghere de care discutam mai sus.

Cu alte cuvinte, neutralitatea nu este bau-bau, nu este brânză și nici moartea Internetului. Da, în ultimă instanță consumatorii “înrăiți” de video și de torente vor plăti probabil mai mult, pe baza unor abonamente și a unor paliere clare. Situația este preferabilă serviciilor proaste și jocului de-a v-ați ascunselea. “Noi ne facem că furnizăm broadband și voi vă faceți că downloadați filme HD”.

Trăiască lupta de clasă, tovarăși ?